Fagaduinte plasmuite

       Cu un gust  amar, si un aer monoton voi vorbi despre promisiuni. Mda, sunt satula de chestiile astea care mai mult rau iti fac.. ne este promisa marea cu sarea, luna de pe cer si de fapt ce primim? Surpriza! Poc, un sut in fund. Cel mai grav e ca aceste mici surprize sunt facute de cele mai multe ori de persoanele apropiate sau in cele in care incepem sa prindem destul de mare incredere, in care investim emotii si pareri de bine..  Da' la ce bun? Tu iti dozezi increderea si joci corect si el te „faulteaza”.

   Aud destul de des in jurul meu sintagme precum:  „Ai incredere in mine/ vorbele mele.”, „Nu spun nimanui.”, „Stai calma. O sa fie bine.”, „Mereu vom fi prieteni/ impreuna”, „Nu o sa te uit niciodata.”. Si astea se incadreaza cam tot in aceasi categorie si sunt de fapt niste cuvinte ruginite, cu o vechime de cand lumea si pamantul..dar totusi inca avem incredere in rahaturile astea.   

   Ne folosim prea mult de promisiuni pentru a atrage lumea, pentru a fi persuaisivi, dupa care clacam, dar ce sa mai.. nici nu ne mai intereseseaza cum cadem in ochii celuilalt, dupa ce ii dam cu firma in cap saracului om. In secolul in care traim suntem egoisti, mult prea egoisti, ne poti zari aura plina de egoism de la o posta, dar nu vrem sa recunoastem asta... aa da mai suntem si orgoliosi. Tragem doar pentru noi, ne urmarim interesele, ne dam draguti, simpatici, prieteni loiali sau perechea perfecta, iar dupa ce ne satisfacem interesele nu ne mai pasa ca ranim, ca facem rau.

        Asa suntem noi, ne catalogam oameni, dar uitam de sentimente si demnitate. Avem egoul prea mare si suntem lesinati dupa succes, uitam de unde am plecat, pe cine am lasat balta sau ce promisiuni am facut si le-am incalcat cu desavarsire. In urma noastra lasam doar un peisaj trist, un depou plin cu saci in care se afla increderea mototolita, saci meniti a fi dusi spre reciclare, dar sunt lasati in voia sortii.