Despre printese, zane si caprioare

    Nu stiu cum sa va zic, dar eu sunt satula cam pana peste cap de asa-numitele complimente adresate de unele persoane si cred ca nu sunt singura. La tot pasul auzi sintagme de genul „O vezi ba pe caprioara de acolo ce buna e?”, „Hei pisi pisi”, „Puicuta aia e belea” si alte lucruri care nu-mi fac bine nici macar auzului, ce sa mai vorbesc de creier. Voi, cei care adresati astfel de lucruri, vreau sa va reamintesc ca nu suntem animalute, si nici pe departe animalute de companie. Ne puteti ocroti intr-o limita, dragali, iubi, dar nu ne puteti dresa. Daca aveti nevoie de asa ceva duceti-va la Pet Shop, cu siguranta veti face rost de ceva mult mai satisfacator in acest sens. 

     Si pe langa categoria asta, mai urmeaza si ailalta mai stupida dintre toate, aceea in care sunt incadrate  „printesele”, „zanele”,”papusile” si sortimentele ar putea continua la sfarsit. Sa zicem ca arati exceptional de bine, ca esti superba, ca.. mda.. dar totusi printesa? Printesa carui regat si din care univers?! Zana.. care zana mamica? Zana Maseluta si mos Ene cred ca deja sunt suparati pe astfel de apelative. Aaa da si sa nu uitam de „ti poop”, „pupicush”, „pwp”, „pupitza” si altele.. zic ca un „Te pup!” la sfarsitul unei conversatii telefonice e mult mai simpatic.

    Daca intr-adevar vrei sa alinti, alege ceva mai normal si sa nu para ridicol si penibil.  Nu are prea multi ani, ok.. poti sa-i spui „micuto” doar ca uneori se ajunge ca acest alint sa aiba intelesul de esti neputincioasa, tu nu stii nimic, mai ai de invatat. Da, sunt mica dar pana la urma am si eu o viata, vad ce se intampla in jurul meu, respir si exist in societatea actuala, am ochi si urechi sa observ lucrurile bune si mai putin bune din jur, pericolele etc.

    Scopul meu nu e de a scoate ochii cuiva prin aceasta postare, ci de a imi spune parerea despre toate apelativele astea care imi ajung la urechi, care ajung sa sune a kitsch, au iz de ridicol si uneori imi provoaca greata. Daca sunteti gentlemeni si in ziua de azi nu o sa va ia nimeni peste picior.  Simplitatea si discutiile deschise in care mai scapi cat un cuvant dragalas, romantismele, zic ca astea vor ramane mereu pe primul plan, fiind cele mai apreciate si mai placute lucruri.

Tacerea si monstrii din noi

     Tipa, bate cu pumnul in zidurile goale si pline de licheni ale destinului, scuipa-ti regretele in fata.. oricum nimeni nu te va auzi, nu te va putea zari. Tu nu mai traiesti, tu esti viu doar in mintea ta, caci pentru ceilalti ai disparut de mult. Ai fost.. ai fost o farama de om, un chip sculptat in raze de soare, un univers intreg zacea in tine.

     Vezi ce ai ajuns? Nu prea cred ca stii nici tu. Razele de soare te-au parasit aproape complet ,esti invaluit in intuneric, te-ai descompus in nimicuri si te-ai ales cu un suflet de nepatruns. Odata, doritor de emotii ti-ai abandonat in neguri dorintele, le-ai impaturit intr-o panza putrezita, iar apoi le-ai dat foc. Focul a existat candva si in tine.. Era mereu prezenta o vapaie care mocnea in ochii tai.. acum ei mai au doar culoarea carbunilor stinsi de ploaie. Iar sufletul..ce s-a intamplat cu el? Da, l-ai pierdut si pe el, il zarisem fugar prin paduri intinse de pin.. incerca sa se ascunda de tine, probabil acum e printr-o scorbura sau scoarta de copac plina de cari. Iar zambetul.. nu mai e zambet, e mai mult un rid de expresie. Tu nu zambesti, tu doar iti deformezi obrajii patati de frustrare. Te-ai pierdut in zare ca o particula neinsemnata de colb. Amintiri, mai stii ce sunt alea? Macar ele iti mai tin de cald in noptile geroase.. te mai vad si acum fluturand cate o poza, privind-o pentru cateva secunde si deruland trairile.. iar apoi o arunci la pamant, o calci in picioare cu dispret si bati iarasi cu pumnii plini de rani si bube in zidurile grele, iar mai apoi tragi cu disperare de corzile destinului.

    Ai ramas doar tu si monstrii ce zac in tine.. dar si asa tot singur te simti. Ei se hranesc cu particule din tine, cu viata si speranta ta.. Te urasti? Cu siguranta faci asta.. nu te mai suporti si incerci sa scapi din starea asta de sevraj.. Din pacate, vei ramane asa si te vei stinge domol ca o stea pe bolta cereasca.

Ambiguitate..

    Draga cititorule, nu obisnuiesc sa scriu prea des.. nu din teama ca nu voi fi placuta, ci pentru ca nu de fiecare data am motive sa o fac. O amintire dura sau sublima, o pata de cerneala pe foaia vietii mele, o sclipire sau un mic impuls sunt motive bune pentru a-mi reincepe viata in universul meu, cel imaginativ. Nu sunt vreo persoana importanta, cineva demn de ascultat, cu vreo poveste de viata sau ceva interesant in spate.. sunt doar EU. Sunt doar o simpla persoana prinsa in mrejele neguroase ale... ambiguitati. Sunt tipa aia care se trezeste dimineata cu fata la cearceaf, stoarsa de chef si de vlaga.. dar o data ce imi apropii buzele de marginile fierbinti ale canii, si sorb un petic de cafea, lumea incepe sa mi se contureze energic zbatandu-se in spatele retinei.. Parca e mai buna viata cu aroma de cafea, poate chiar mai buna ca in realitate.
    Sunt genul ala de om care ar petrece in pat o vesnicie si inca un minut.. omul care zboare printre soapte acolo unde nici zmeii nu viseaza sa ajunga, care atunci cand ii vine greu sa se ridice din asternut si sa se intoarca in viata reala, se lasa purtat de val, valul care ii leagana picioarele mai mereu.. Sunt adolescenta care lasa adierea de primavara sa ii gadile jucaus firele de par.. Omul care lasa fiorii sa ajunga pe sira spinarii pana simte ca pluteste peste crestele muntilor, care accepta ca dragostea sa ii resusciteze cordul si dorul sa-i fuga agonic prin vene.. omul curios si insetat de necunoscut, care se pierde in mister, devenind identic cu acesta. Important e ca sunt, nu mai conteaza cum.. oricum ma voi reinventa mereu intr-o lume alb-negru in care vreau sa-mi pictez destinul.