Tacerea si monstrii din noi

     Tipa, bate cu pumnul in zidurile goale si pline de licheni ale destinului, scuipa-ti regretele in fata.. oricum nimeni nu te va auzi, nu te va putea zari. Tu nu mai traiesti, tu esti viu doar in mintea ta, caci pentru ceilalti ai disparut de mult. Ai fost.. ai fost o farama de om, un chip sculptat in raze de soare, un univers intreg zacea in tine.

     Vezi ce ai ajuns? Nu prea cred ca stii nici tu. Razele de soare te-au parasit aproape complet ,esti invaluit in intuneric, te-ai descompus in nimicuri si te-ai ales cu un suflet de nepatruns. Odata, doritor de emotii ti-ai abandonat in neguri dorintele, le-ai impaturit intr-o panza putrezita, iar apoi le-ai dat foc. Focul a existat candva si in tine.. Era mereu prezenta o vapaie care mocnea in ochii tai.. acum ei mai au doar culoarea carbunilor stinsi de ploaie. Iar sufletul..ce s-a intamplat cu el? Da, l-ai pierdut si pe el, il zarisem fugar prin paduri intinse de pin.. incerca sa se ascunda de tine, probabil acum e printr-o scorbura sau scoarta de copac plina de cari. Iar zambetul.. nu mai e zambet, e mai mult un rid de expresie. Tu nu zambesti, tu doar iti deformezi obrajii patati de frustrare. Te-ai pierdut in zare ca o particula neinsemnata de colb. Amintiri, mai stii ce sunt alea? Macar ele iti mai tin de cald in noptile geroase.. te mai vad si acum fluturand cate o poza, privind-o pentru cateva secunde si deruland trairile.. iar apoi o arunci la pamant, o calci in picioare cu dispret si bati iarasi cu pumnii plini de rani si bube in zidurile grele, iar mai apoi tragi cu disperare de corzile destinului.

    Ai ramas doar tu si monstrii ce zac in tine.. dar si asa tot singur te simti. Ei se hranesc cu particule din tine, cu viata si speranta ta.. Te urasti? Cu siguranta faci asta.. nu te mai suporti si incerci sa scapi din starea asta de sevraj.. Din pacate, vei ramane asa si te vei stinge domol ca o stea pe bolta cereasca.